Valea Căpuşului şi zona învecinată a Călatei sunt regiuni încă foarte puţin explorate din punct de vedere arheologic. Pe înălţimile dintre Mănăstireni şi Valeni, la „Mălăuatul Mare” („Malato”), au fost descoperite fragmente ceramice cu elemente decorative specifice grupului cultural Baden-Coţofeni, iar pe teritoriul satului Ardeova, fragmente ceramice aparţinând culturii Wietenberg.
În mod surprinzător, vestigii ale epocii dacice nu au fost descoperite până acum. Puţinele vestigii romane păstrate la Mănăstireni sunt încastrate în ZIDURILE vechii biserici reformate: este vorba despre doi lei funerari sculptaţi şi de un cap de meduză (gorgonă). O situaţie similară poate fi întâlnită la Dretea; acolo, în ruinele vechii biserici reformate şi demolate în 1878, au fost identificate materiale sculpturale şi epigrafice din epoca romana: un leu funerar, un fragment de relief înfăţişând un personaj uman, câteva mici piese sculptate, diferite fragmente epigrafice. K. Torma presupunea, în 1879, că vestigiile romane de la Dretea au fost aduse din aşezarea şi castrul roman de la Bologa.
Numele localităţii. Mănăstirea medievală
Actuala biserică reformată, datând, probabil, de la începutul secolului al XIII-lea, este o ctitorie nobiliară care avea funcţia de biserică parohială. Forma iniţială a monumentului poate fi reconstituită doar ipotetic, pe baza celor câteva elemente romanice timpurii păstrate în structura bisericii actuale.
Este aproape sigur că o mănăstire a existat cândva aici. Toponimul Monostor ne oferă un argument în acest sens. Denumirile care conţin elementul Monostor sunt purtate, în Transilvania, cu precădere de localităţi în care mănăstirile au existat mai de timpuriu. În cazul Mănăstireniului, întemeierea mănăstirii ar fi putut surveni mai degrabă în secolul al XII-lea, sau poate chiar în al XI-lea, perioadă de care sunt legate începuturile vieţii monastice catolice din Transilvania de Nord.
Este demn de subliniat faptul că istoria medieval-timpurie a Mănăstireniului, ca şi a aşezărilor învecinate, Ardeova şi Bedeciu, situate la răsărit de cumpănă de ape dintre văile Căpuşului, pe de o parte, şi ale Călatei şi Sipotului, pe de altă parte, este legată de aceea a Transilvaniei „istorice” (intra-carpatice), şi nu de cea a Călatei şi a Bihorului.
Cel mai important monument istoric din Mănăstireni, biserica reformată, a fost construită din piatră de către un membru al neamului Kalotai. După cum o dovedesc o serie de elemente arhitectonice timpurii, ridicarea acestei biserici a fost realizată pe la începutul secolului al XIII-lea. Este posibil ca invazia mongolă din 1241 să fi afectat localitatea şi să se fi numărat, printre consecinţele sale, distrugerea bisericii. Reconstruirea edificiului s-a realizat, se pare, în cel de-al treilea sfert al secolului al XIII-lea.
Faţada sudică a turnului sud-vestic se remarcă prin cele două reliefuri romanice, aflate aici în loc secundar. Unul dintre reliefuri îl reprezintă pe Arhanghelul Mihail ucigând balaurul. Celălalt, unic în Transilvania, reprezintă o figură feminină cu picioare de pasăre călcând cu ghearele pe doi balauri pe care, de asemenea, îi alăptează. Piesele par să fi ajuns în acest loc cu prilejul restaurărilor din secolul al XX-lea. Pe latura nordică este situată o rozasă romanică simplă, în forma „roţii Sfintei Ecaterina”.
Hramul nu este menţionat de documentele epocii. S-ar putea ca el să fi fost acela al Arhanghelului Mihail, dacă stela care îl reprezintă pe acesta nu se află zidită întâmplător în peretele sud-estic al bisericii. Întreg ansamblul, rezultat al îmbinării armonioase a unor elemente aparţinând mai multor stiluri arhitectonice succesive (romanic, gotic, renascenstist, baroc), transformă biserica din Mănăstireni într-unul dintre monumentele remarcabile de arhitectură religioasă din Transilvania.
Registrul de dijme papale din 1332 ne oferă cea dintâi atestare documentară sigură a localităţii Mănăstireni (Mănăşturu Unguresc) şi, de asemenea, numele celui dintâi paroh cunoscut. Este vorba despre un „Petrus sacerdos de villa Monostor” (Petru, preot al satului Mănăstur/Mănăstireni). Mărturii documentare ne demonstrează faptul că, până în secolul al XIV-lea, localitatea se numea, simplu, Monostor. Către sfârşitul secolului al XIV-lea, ea a început să fie cunoscută sub numele de Ccyeromonostor, de la numele familiei nobiliare, descendente din neamul Kalotai, în a cărei stăpânire s-a aflat la un moment dat, în ceea ce priveşte formele Magyar-Monostor sau Magyar-Gyew-Monostor, ele sunt atestate abia de la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Mănăşturu Românesc, lipsit de populaţie maghiară şi catolică şi lipsit de curţi şi reşedinţe nobiliare, este atestat documentar pentru întâia oară în anul 1376: Monustur olachalis. Menţiunile despre localitate se înmulţesc pe măsura apropierii de timpurile moderne, apărând de-a lungul timpului sub diferite denumiri. Aceste menţiuni confirmă faptul că această localitate era una românească. Din Evul Mediu până în timpurile moderne se ţineau aici târguri; satul era un mic centru comercial pentru localităţile din jur, mai cu seamă pentru aşezările montane.
Dintre celelalte localităţi componente ale comunei, Dretea este menţionată încă din anul 1214. Alte atestări documentare datează din 1291-1294, din care aflăm că biserica din Dretea făcea parte din arhidiaconatul de Călata. Menţiunile documentare ale aşezării sunt, în continuare. Atestările se înmulţesc în secolele al XVI-lea şi al XII-lea, şi sunt mai frecvente în documentele epocii moderne.
În secolul al XIII-lea, din care deţinem primele informaţii documentare sigure, neamul Kalotai stăpânea mai multe localităţi din comitatul Cluj, printre care se numărau nu doar Mănăstireniul (împreuna cu localităţle învecinate Mănăşturu Românesc, Bica, Dretea, Bedeciu şi Ardeova), ci şi Dumbrava, Stana, Inuc, iar mai târziu Someşeni şi Dezmir. Cândva, în anii 1250-1260, Filip de Kalota, a lăsat fiilor săi moştenire întinsele stăpâniri ale neamului. Dintre aceştia, cunoaştem doar numele lui Mykola. După încetarea din viaţă a lui Mikola, fii săi Keminus şi Johannes, au intrat în conflict cu voievodul Transilvaniei Roland Borşa (1282-1294), cu episcopia Transilvaniei şi cu abaţia benedictină de la Cluj-Mănăştur.
Dupa 1282, cei doi nobili fii ai lui Mikola au atacat în mod repetat stăpânirile episcopiei. În 1288, voievodul Roland Borşa i-a obligat să plătească despăgubirea, foarte mare pentru acele timpuri, de 160 de mărci de argint.
În aceste vremuri grele pentru ei, Kemeny şi loan s-au refugiat fie la Mănăstireni, fie în zona Călatei, regiunile în care neamul lor îşi avea originile. Câţiva ani mai tarziu, ei au încheiat o alianţă cu episcopul Benedict de Oradea (1291-1296), adversar al neamului Borşa, şi au luat parte la războiul civil din 1294, care a dus la înlăturarea lui Roland Borşa din funcţia de voievod al Transilvaniei de către regele Andrei al III-lea (1290-1301). Cu începere din această perioadă, Mănăstireniul a încetat să mai aparţină, din punct de vedere ecleziastic, de episcopia catolică a Transilvaniei, parohia şi comunitatea catolică de aici intrând în schimb în subordinea episcopiei de Oradea.
Kemény. Cea mai importantă dintre familiile nobiliare care şi-au legat numele de istoria Mănăstireniului este, fără îndoială, familia Kemény. Această familie coboară – ca şi familiile Kabos şi Radó, de altfel, dar mai direct decât acestea – din lacob, cel de-al doilea fiu al lui loan, fiul lui Mikola de Kalota. Cel mai mare dintre fiii lui lacob, Ştefan de Monustur, apare în mai multe randuri, între anii 1356-1358, în calitate de martor în faţa conventului din Cluj-Mănăştur, cu ocazia zălogirii unor terenuri. Fiul lui Ştefan, Ladislau, a avut, la rândul lui, doi fii: un anume Gheorghe şi Stefan, numit şi „Kemény”.
În Mănăşturu Unguresc (Magyar Gyeto Monostor) erau o biserică ortodoxă şi una reformată. Programul revoluţionar de la 1848 a dat expresie presantei probleme sociale a eliberării şi împroprietăririi ţăranilor. Despre credinţa românilor faţă de împărat şi ostilitatea lor faţă de nobili vorbesc numeroase documente, precum şi numeroase gazete din Transilvania şi Ungaria. „Între locuitorii din munţi se vorbeşte – scriau, la 30 martie 1848, corespondenţii din Mănăşturu Unguresc ai gazetei clujene Erdelyi Hirado – că studenţii şi poporul s-au răsculat împotriva nemeşimii. Împăratul şi-a pornit oştile împotriva nemeşilor care nu voiau să-i elibereze pe ţărani. Noi, spun ţăranii, ţinem cu împăratul”. Românii din Mănăstireni şi Mănăşturu Românesc au trimis delegaţii la Adunarea Naţionala de la Blaj, din 15 mai 1848. deplasarea acestora fiind suportată din fondurile parohiilor.
Deşi Mănăstireniul este situat nu departe de Huedin, localitate care a reprezentat una dintre bazele importante de plecare a expediţiilor revoluţionarilor maghiari împotriva moţilor conduşi de Avram lancu, se pare că nu a fost direct implicat în acţiunile tragice ale războiului civil din 1848-1849. În acelaşi timp, preotul ortodox Fodor a contribuit la temperarea moţilor ajunşi la Mănăstireni în vara lui 1849, reuşind să preîntâmpine săvârşirea unor excese împotriva maghiarilor din localitate.
Începutul domniei lui Francisc losif a fost o epocă de continuare a mai vechilor eforturi ale celor două biserici româneşti din Transilvania pentru creşterea şi recunoaşterea deplină a autonomiei confesionale şi lingvistice. Una dintre cerinţele fundamentale ale românilor, la nivelul întregului program politic al celei de-a doua jumăţati a secolului al XIX-lea, va fi asigurarea învăţământului în limba proprie. În Mănăşturu Unguresc, la 1858, învăţau 67 elevi români, iar în Mănăşturu Românesc, în aceeaşi perioada, 56 elevi.
Statutul confesional al românilor din Mănăstireni, în absolută majoritate ortodocsi, se îmbunătăţeşte semnificativ la sfârşitul anului 1864, când este înfiinţată Mitropolia românilor greco-orientali din Transilvania şi Ungaria. Viaţa socială a sătenilor se desfăşoară în jurul bisericii, iar contactele lor cu administraţia se desfăşoară, de multe ori, prin intermediul acesteia.
Mişcarea memorandistă, desfasurată între anii 1881 şi 1894, a supus unei analize critice unele dintre cele mai importante probleme ale societăţii vremii, dezvăluind nedreptăţile sociale şi politice la care erau expuşi românii. Pe fondul nemulţumirilor generale, actul sublinia faptul că românii „şi-au păstrat naţionalitatea în momentele cele mai dificile, (şi) vor şti să păstreze în lupta cu actualul sistem de guvernământ”.
Primul Război Modial. Unirea din 1918
Desfăşurarea Primului Război Mondial, între 1914-1918 le-a adus mănăstirenilor seria neagră a problemelor specifice unei mari conflagraţii: mobilizare, măsuri pentru organizarea economiei de război, rechiziţii, morţi, răniţi de război.
Au fost constituite consilii şi gărzi naţionale care au înlocuit administraţia maghiară. Astfel, la 3 noiembrie 1918, Adunarea populară românească de la Cluj a ales un Senat Român din Ardeal, alcătuit din 100 persoane, care, la rândul lui, a desemnat un Comitet Executiv pentru a pregăti Marea Adunare Naţională de la Alba-lulia. Programul Senatului Naţional Român, într-un Manifest în opt puncte, proclamp „dreptul sfânt ca naţiunea independentă română să-şi croiască singură soarta”.
Consiliul Dirigent a procedat la înfiinţarea, aproape spontană, a unei noi administraţiă în Transilvania, care va funcţiona după norme schimbate (Decretul nr. 11/1918), deşi au rămas în vigoare o serie de legi maghiare (Legea XX11 din 1886 privind administraţia comunelor, de exemplu). Potrivit legii de organizare administrativă din 1925, comuna Mănăstireni va intra în componenţa judeţului Cluj, situaţie neschimbată până în ziua de astăzi, chiar dacă între timp delimitarea judeţului a cunoscut modificări.
Al Doilea Război Mondial
Vara anului 1940 ar fi putut fi una de grele încercări pentru locuitorii Mănăstireniului. Hotarul care delimitează partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei, ca urmare a arbitrajului de la Viena, de restul României, trecea prin imediata apropiere a comunei, pe care o despărţea de câteva dintre satele sale (Bedeciu, Dretea, Ardeova). Şocul teribil înregistrat de opinia publică românească nu a atins solidaritatea locală trans-etnică, chiar dacă unele familii maghiare locale au plecat benevol la Huedin, locul acestora fiind luat de primii refugiaţi români.
Cu excepţia unui incident de frontieră, cândva în anul 1944, „într-o duminică”, atunci când o grupă de călăreţi unguri a intrat în sat cu intenţia de „a ataca biserica” din Mănăşturu Unguresc („invazia” încheindu-se prin intervenţia ostaşilor români care păzeau un depozit de armament din localitate, soldată cu împuscarea unui militar maghiar), situaţia a rămas, în general, una calmă de o parte şi de alta a graniţei. Au fost acordate chiar permise de trecere a frontierei pentru cei care aveau pământ dincolo de graniţa vremelnică, dar au existat şi activităţi de contrabandă, desfăşurate prin Pădurea Nearşovei.
După 23 august 1944, cândva, în luna septembrie, au ajuns în zonă trupele române şi ruse. Este unul dintre momentele de verificare a solidarităţi mănăşturenilor. D-na Sinko Katalin relatează cazuri în care săteni, precum badea Gânscă Gheorghe, şi-au păzit vecinii maghiari şi avutul acestora împotriva unor locuitori din satele învecinate, veniţi cu intenţia de a jefui.
Participând la confruntările armate de pe ambele fronturi de luptă, în care armata română a fost angajată în timpul marii conflagraţii, mănăşturenii şi-au dat şi de această dată tributul de sânge faţă de patrie.
Colectivizarea agriculturii
Următorul moment care a marcat viaţa satului l-a constituit episodul colectivizării. Prima etapă a colectivizării a fost întovărăşirea, care a luat fiinţă în anul 1950. Întovărăşirea din Mănăstireni se numea „Nicolae Bălcescu” şi îl avea ca preşedinte pe Teodor Văsar. Din cauză că satul Mănăşturu Românesc şi satul Bedeciu, din comuna Mănăstireni, aveau terenuri agricole mai puţin productive, acestea au rămas necolectivizate.
Să cumpere pământ a fost pentru mănăştureni, ca şi pentru ţăranul român de pretutindeni, un deziderat major. Oamenii îşi rupeau de la gură şi, cu mari sacrificii, mai cumpărau câte o bucată de pământ. Era calea prin care câştigau un statut social mai înalt şi sperau să obţină bunăstarea materială. Dar, „socotelile” istoriei erau altele. Pe parcursul anilor ’50, cei ce deţineau fie şi doar 5-6 ha de pământ au fost declaraţi „exploatatori” şi „duşmani ai poporului”, au fost batjocoriţi şi obligaţi să-şi părăsească casele.
Primăria Mănăstireni, devenită Sfatul Popular al comunei, desemna chiaburii satului, marea lor majoritate fiind proprietari ai unor suprafeţe mai mici de 10 ha,
În data de 10 octombrie 1952 s-a inaugurat GAC (Gospodăria Agricolă Colectivă) „Nicolae Bălcescu”, cu 116 familii, 360 ha teren, 10 vaci, 11 cai şi 2 bivoliţe. Comitetul de iniţiativă care a pus bazele acestei Gospodării a fost alcătuit din şapte membri. Primul preşedinte a fost Maroti Andrei. Încheierea cooperativizării a avut loc în anul 1962, dată la care gospodăria număra 435 de familii înscrise, dispunea de o suprafaţă de teren înscrisă de 1478,65 ha, din care 577,26 ha teren arabil, 890,72 ha fâneţe, 10,67 ha livezi, 49,23 ha teren neproductiv. În 1962, Gospodăria a devenit Cooperativa Agricolă de Producţie (CAP). Pământul a fost comasat. Cine se înscria avea obligaţia să presteze şi 120 de norme. Gheorghe Bodea, fost brigadier la CAP 57, afirma că funcţionarea CAP depindea de ordinele venite de la partid, care erau adesea aberante. Culturile de bază erau grâul, orzul, ovăzul, cartofii. Se primea ordin să fie semănate inu, coriandru, porumb, care rar ajungea la maturitate, cicoare, porumb siloz pentru animale. Profitul era înregistrat doar din zootehnie (producţia de lapte şi tăuraşi puşi la îngrăşat). În cultura vegetală se înregistrau pierderi an de an. Cauza principală era că nu se putea însămânţa întreaga suprafaţă de teren arabil, o parte a acesteia trebuind să rămână păşune pentru oi. Nu se accepta „ogor negru”, adică sistemul trienal, astfel că pământul nu se odihnea şi nu se putea îngrăşa. CAP lucra în pierdere planificată. Nerealizarea planului însemna reţinerea a 20 la sută din salariul tuturor angajaţilor. Dacă în perioada 1952-1981 membrii cooperatori erau plătiţi în bani şi cereale, dupa 1981 au fost plătiţi doar în bani, ceea ce a însemnat o scădere importantă a veniturilor acestora.
Dotarea tehnică era satisfacătoare. SAAA (Staţiunea pentru Mecanizarea Agriculturii) a fost cel mai bine dotaţi între anii 1980-1989.
Dupa 1989, CAP Mănăstireni s-a desfiinţat. Îndeosebi oamenii care avuseseră pământ mai mult înainte de colectivizare s-au grăbit să îl obţină înapoi, dar munca în agricultură continua să nu fie rentabilă. Cu toate acestea, mănăşturenii, deşi cea mai mare parte a lor aflaţi la vârste înaintate, continuă să muncească pământul şi să crească animale.
Electrificarea satului s-a făcut în anul 1959. Reţeaua de apă s-a dat în folosinţă în anul 1985, iar asfaltarea drumului s-a terminat în anul 1982.
Perspectivele de dezvoltare ulterioară sunt reduse, datorită faptului că majoritatea fiilor satului nu mai locuiesc aici. De asemenea, există prea puţini investitori particulari dispuşi să înceapă o activitate economică în Mănăstireni. Singurele excepţii sunt cele două brutării (deţinute de Gheorghe Leş şi Mircea Prodan) şi o întreprindere particulară de conservare a ciupercilor. Pe raza comunei Mănăstireni, în partea dinspre satul Bedeciu, există, începând cu anul 1990, o carieră de feldspaţi aparţinând fostei exploatări miniere Căpuş, azi privatizată în cadrul firmei S.C. Cominex Nemetalifere S.A. Cluj-Napoca. Minereul care se extrage de aici este transportat la Căpuş, unde se obţin materiale folosite în industria ceramicii. Sunt angajaţi la această carieră 12 oameni, o parte a acestora fiind localnici. În afara Complexului comercial, alcătuit în prezent doar dintr-un magazin alimentar şi o cofetărie (preluate în locaţie de gestiune de Emilia Corondan şi respectiv Ştefan Bodiş „a lui Kicipişti”), mai există în Mănăstireni cinci magazine săteşti deţinute de Delia Coldea („a Culii”), Ana Burca („a Rectului”), Borto Andrei („a Bogolii”), loan Abrudan („a Isichii”).