Deoarece satul se află în zona submontană, cu climă rece şi sol sărac, aici niciodată nu s-a putut trăi exclusiv din agricultură. Din acest motiv, s-au dezvoltat tot felul de meşteşuguri, de pe urma cărora localnicii îşi întregeau veniturile.
Prelucrarea lemnului. Dat fiind faptul că până astăzi atât casele, cât şi anexele gospodăreşti erau construite din lemn, tot timpul existau în sat dulgheri, care lucrau în echipe de 3-4 persoane la construcţii. Tâmplarii executau geamurile, uşile, mobilierul din casă, ornamentele clădirilor. Rotarii executau piesele de lemn ale căruţelor, ustensilele din casă, cozi şi mânere pentru scule etc. Existau meşteri specializaţi în executarea furcilor de lemn şi greblelor necesare pentru strângerea fânului.

Prelucrarea fierului. Se practica şi fierăritul la „cald”, de obicei de meşteri ţigani, dar şi meşteri de alte etnii. Ei executau fierăria necesară pentru căruţe, scule, „ţâţâni” pentru uşi, porţi, închizătoare, ascuţeau sape, seceri, securi şi potcoveau animalele de tracţiune.

 

Stupărit. Conform relatărilor verbale, încă din secolul al XIX-lea se practica stupăritul, dar numai sporadic. În secolul al XX-lea s-a trecut de la stupăritul în „coşniţe” la cel „în căptare”. Se producea miere mai mult pentru consumul familiei, mierea se folosea în general, numai ca medicament.

 

Cojocăria. Deoarece multe piese ale portului tradiţional se executau din piei de miel sau de oaie, aici lucrau şi cojocari, ba chiar mai lucrează şi azi, dar tot mai puţini. Cojocarii prelucrau şi chiar vopseau piele, din care se făceau pieptare pentru bărbaţi şi femei (pieptarele erau orrnate cu broderii frumoase cu fir de lână, „hărast” sau mătase), căciuli, diferite tipuri de cojoace (culoare maro închis), care se poartă şi azi. La ora actuală, se execută cojoace după tipar orăşenesc. Cojocarii din Mănăstireni lucrau şi pentru populaţia localităţilor învecinate.

 

Cizmăria. Până la mijlocul secolului al XX-lea, locuitorii satului purtau, în general, încălţăminte făcută de mici meseriaşi localnici, care confecţionau şi cizmele de formă tradiţională. Odată cu abandonarea portului popular şi generalizarea încălţămintei „orăşeneşti”, produse în industrie, numărul cizmariilor s-a redus, astăzi numai un singur cizmar mai lucrează în sat.

 

Confecţionarea portului popular. Până la începutul secolului al XX-lea fiecare femeie învăţa, încă din copilărie, să confecţioneze piesele din rufăria tradiţională, dar pentru portul „de sărbătoare” existau deja persoane specializate. Ele se recrutau de obicei din rândul populaţiei sărace, cu pământ puţin, nefiind ocupate cu muncile agricole din gospodăria proprie; ele lucrau pentru bani sau pentru cereale.
Persoane separate făceau „cămăşile largi”, rochii şi şurţuri, buica, „barta” etc. Odată cu abandonarea portului tradiţional, aceste meserii au dispărut; produsele de îmbrăcăminte necesare sunt făcute în alte localităţi (Huedin, Izvoru Crişului).

 

Ceramica. Olăritul şi „Calhele”. Cu toate că olăritul din Mănăstireni a început de aproximativ 70 ani, avem documente despre faptul că acest meşteşug se practică de mai multe familii, încă în secolele XVII-XIX. În această perioadă la bucătărie se foloseau aproape în exclusivitate vase de lut, deci în fiecare sat, sau cel puţin în sate din apropiere, trebuia să existe olari; vasele fiind fragile, transportul lor era anevoios. Din păcate, acum nu se mai cunoaşte faptul că Mănăstireniul a fost cândva un centru important de olărit al zonei unde se produceau vase şi în special „calhe” (plăci de ceramică pentru cuptoare).
Din 1982 în sat, nu mai există familii cu nume sau poreclă de „Fazakas”; aceştia au dispărut fără urmaşi, sau au fost strămutaţi undeva. În 1826, olarul Debreczeni Istvan serveşte moşierului cu un cuptor de vase. Mai mulţi membri ai familiei Debreczeni continuă meseria; ultimul Debreczeni Istvan (1860-1925) făcea doar „calhe” şi construia cuptoare. Formele „calhelor” erau sculptate de meşteri olari, cu ornamentaţie frumoasă şi bogată, înrudită cu motivele cusăturilor „pe scrisoare”; uneori se specifică anul fabricaţiei şi monograma meşteşugarului.